Lumea aia

Ma iei de mana si urcam sus. Ne ridicam catre necunoscut, insa suntem tinuti de mana. Trecem prin tinuturi cu oglinzi convexe, peste tot se vede metal. Este aur, nimic altceva, argint sau ceva de genul asta. Imi vine in minte o melodie veche care creeaza in mintea mea imagini ciudate, obscure, confuze. Nu imi mai dau seama bine cine este langa mine. Vad doar lacuri nederanjate de nici o unda cu curcubee care plutesc pe deasupra lor. Totul e linistit, nu se intampla nimic deosebit. Se aud in departare cinteze. Nu cred ca stiu ce sunete scoate o cinteza insa sunt sigura ca aud cateva. Ma plimb desculta pe deasupra lacurilor linistite. Pasesc doar pe varfuri ca sa nu deranjez domolul. Sub mine se afla Pamantul. Se afla...toata lumea. Nu mai sunt printre ei. Ma simt departe de tot ce se intampla acolo jos. De toate grijile, certurile, despartirile, lacrimile...nu mai sunt acolo. Toate nemultumirile si rautatile le mai aud doar vag de tot...suficient cat sa inteleg ca exista iar eu sunt departe de ele. Acum eu nu mai sunt acolo...sunt cu varfurile picioarelor pe ape netulburate si daca mai ridic un pic mana, cred ca pot sa ating cerul. Si ce cer...! Un cer turcoaz cu fasii purpurii. In stanga imi e luna iar soarele se afla in dreapta mea. Aici nu este zi si nici noapte. Cum spuneam...sunt departe de lume si aici nimic nu e ca acolo. Aici era si zi si noapte. Vad lalele pe langa mine si roua plimbandu-se in jos pe ele. Simteam ca am murit de o suta de ori si am inviat de o suta unu. Am murit si de mai multe ori. Dar numai atunci eram acolo. Deasupra lumii. Dar am facut marea greseala sa imi amintesc cum era acolo jos. Doar mi-a trecut prin minte...si soarele cu luna s-au luat iar la intrecere. Undele incepusera sa apara pe lacuri si pasarile nu se mai auzeau. Aurul ruginise. Cerul se matifia intr-un bleu atat de banal si sters...Dar eu nu vroiam sa plec. Ma simteam fericita, in sfarsit. In departare se vedea un castel suit pe un nor, ca in desenele animate. Era imprejmuit de o sfera de sticla si simteam ca trebuie sa ajung acolo. Eram atat de aproape...dar nu mai sunt. Acum cateva secunde parca atingeam cerul. Acum insa trebuie sa ajung la castel si nu pot...eram pe tinutul unde totul era posibil...unde eram si eu fericita...nu vroiam deloc sa ma intorc printre oameni. Oamenii erau..de fapt inca sunt! tristi, monotoni, banali. Eu vreau sa fiu acolo. Acolo nu conteaza banii, nu e invidie, nu e altcineva. Acolo nu te paraseste nimeni pentru ca nu ai pe nimeni. Acolo nu apare alta mai buna ca tine, pentru ca nu este alta mai buna ca tine. Acolo sunt deserturi in varf de munte si zapada vine din foc. Acolo totul este posibil si imposibil. Acolo e liniste. Si totusi am stricat echilibrul acela din cauza ca vroiam sa ma intorc in mediocritate. De ce am vrut asta? Ce ma chema inapoi? Aveam perfectiunea. Eram intr-un loc unde eram intr-o rochie bej de satin, desculta, cu par lung si frumoasa si dansam gratios. Intr-un loc unde nu mi se mai rupeau unghiile si nu mai puteam sa plang. Sau nu mai tineam minte cum se face. Intr-un loc unde nu mai simteam singuratate, rautate...Si totusi am vrut sa ma intorc inapoi. Dar doar pentru o secunda. Dar nu stiu de ce. De ce sa pleci dintr-un loc unde ai ce vrei? Eu am vrut. Chiar daca doar pentru o secunda. Secunda aia a distrus toata perfectiunea. Toata viata o sa ma intreb de ce a existat acea secunda. Care a spulberat totul...castelul se indepartase de tot...si eu ma vedeam cum coboram...coboram...eram in cadere libera la o inaltime infinita. Am incercat sa ma agat de luna cu o mana...dar nu am avut timp...si tot cadeam...glasurile oamenilor nemultumiti se auzeau din ce in ce mai tare. Ma cuprindea tristetea si singuratatea asa cum se prinde o insecta in panza de paianjen si nu mai scapa. Cu cat se zbate mai mult cu atat e invaluita mai repede. Si cand am vazut ca mai sunt cativa metri pana jos...am inchis ochii. Si i-am tinut asa...asteptam caderea. Nu mai cadeam...ce se intamplase? Am deschis ochii...Lumea perfecta disparuse...Vedeam doar verdele tavanului camerei mele. Singuratatea si tristetea inca ma invaluiau.