Ea

Desi afara ploua, si ea stia bine ca ploua, nu neaparat ca vazuse pe geam, dar simtea ca ploua, indiferent de asta...a plecat afara. Nu si-a luat nici macar umbrela. Pur si simplu simtea ca trebuie sa plece. Nu prea vroia, de obicei nu ii placea deloc ploaia. Ii strica parul si ii murdarea mereu adidasii. Dar...simtea ca trebuie. Si a plecat. Nimeni in urma ei nu a intrebat-o unde si de ce. Asta a cam intristat-o. Parca ar fi vrut sa vina mama ei in urma sa ii zica 'ramai in casa'...cu face de obicei...dar acum nu a facut-o. Cineva vroia ca ea sa plece. Si a plecat. Nu stia unde, nu stia cum. Mergea de nebuna pe strada, cu gluga de la hanoracul care nu era al ei ca un paravan peste par. Macar ala sa ramana salvat daca adidasii erau compromisi. Si cum ploua...simtea ca fiecare picatura o strapunge, intra in ea si ramane acolo. In ea. Ploaia ii aducea amintiri...ii amintea de alta ploaie...doar ca atunci nu era singura. Si o durea pentru ca nu stia de ce acum e singura. Ce se intamplase in acel timp? De cand el plecase...Nu se intamplase nimic suficient de important incat sa ii povesteasca. Dar cand a intrebat-o ce s-a mai intamplat...a simtit asa...cum trece timpul pe langa ea...prin ea si o doare...si ea nu poate face nimic...dar revenind...ajunsese atat de departe de casa...se cam ratacise. Fara sa isi dea seama...parca vroia sa il intalneasca. Macar pentru ultima data. Sa il vada. Sa vada in ochii lui daca a mintit cand i-a spus ce i-a spus. Pentru ca si-ar fi dat seama. Dar cum in viata nu e ca in filme...nu l-a intalnit deloc...Coincidentele de alta data se risipeau odata cu ploaia. Se uita cum cade si parca vedea in fiecare picatura de ploaie o imagine cu ei doi impreuna...care apoi se izbea asurzitor de asfaltul rece. Vroia sa prinda picaturile in mana ca sa vada mai de aproape imaginile pe care le reflectau. Dar toate i se spargeau in palma si nu mai ramanea nimic. Mai avea o poza cu ei doi prin strafundurile calculatorului, dar cine mai stia unde e? Se multumea cu picaturile, dar nu era de ajuns. Si la un moment dat, in marsul ei mut, se opri in fata unei masini. Sau masina se oprise in fata ei. S-a uitat in jurul ei. Era in mijlocul strazii si nici nu isi dadea seama. Soferul se dadu jos din masina si o privi in ochi. Era sa dea peste ea. Ea ramasese postata ca o proasta in mijlocul drumului. Soferul saracul nu avea nici o vina. Vroia sa ii zica cateva vorbe de dulce dar se uita la ea...si vazu halul in care era. Atat de plansa ca ploaia nu putea sa ii mai ude fata. Tremura. Oare din cauza socului? De frig? Sau de dorul vremurilor vechi? Sigur, soferul nu avea de unde sa stie. Si ea, intr-o stare in care nu putea sa constientizeze ce face...il strange in brate. Necunoscutul ramasese perplex...dar ei nu ii pasa. Ii da drumul. Realizeaza ca nu e persoana pe care vroia sa o imbratiseze. Fuge. Soferul inca confuz pleaca. Se duce spre casa...se pierde...se pierde...