Dintre noi printre ei

Simtea nevoia sa faca ceva...se plimba printre pietre infipte adanc in pamant...pietre care ii spuneau multe lucruri...care totusi nu o priveau. Zburau fluturasi alb-negru din mana in mana dar nu mai tinea minte ce ziceau. Se auzea cum zapada se topeste. Fiecare picatura care cadea ii rasuna adanc in ureche si ii amintea de atunci cand era mica si statea la tara si iesea din casa dupa ploaie. Dar acum era mai frig. Frig afara, frig inauntrul ei. Pe alocuri vedea flori sobre si triste, omagii mute. Nu stia exact de ce se afla acolo, dar nu vroia sa plece. Ii placea printre pietre. In spatele ei, micul uragan pe doua picioare. Stia ca o sa o loveasca, dar parca din cauza asta incetinise pasul. Gardul care o imprejmuia devenea mai mare si mai mare. Era mare si asa, fara sa isi inchipuie ea. Dincolo de gard rasunau motoare, claxoane, insa ea era protejata de lumea industriala acolo unde se afla. Simtea ca sunt sute de oameni in jurul ei care o saluta. Chiar erau. Dar nu o salutau. Nu verbal. Apa care odata fusese zapada ii intra in tenesi si era rece si patrundea peste tot in ea. In clipele alea si-a dat seama ca acolo vrea sa ramana mereu. Dar nu atunci. Trebuia sa mai astepte. Cand era mica alerga zambitoare prin locuri ca acela, dar acum era altfel. Zambea, dar in adancul sufletului auzea povestile tuturor celor care se aflau acolo. Dar toti parca ii ziceau: 'Pleaca, te asteptam, dar nu acum'. Ascultatoare, cu pasi apasati, a iesit din cimitirul in care nu mai fusese, dar unde totusi isi doreste sa ramana.